Petre Țuțea spunea: ,,Pesimiștii au fost dintotdeauna aducătorii progresului, iar mare parte dintre optimiști au fost niște nătăfleți!"

- Virgil ANDRONESCU -

Sunt unii care se întreabă de unde și de ce scriu. De ce scriu așa. Veșnica mea singurătate, pe care-o urăsc și care mă revoltă, dar căruia-i iubesc roadele, aceasta-i vinovată și acesta-i imensa mea durere. Din această singurătate, cu miile și miile ei nopți de nesomn și de gânduri, de dureri inimaginabile și de neoprit. În copilărie am fost extrem de apropiat de Dumnezeu. Scurgerea timpului, în aceași axiomă, m-a apropiat și mai mult de divinitate dar în alt fel: acela al întrebărilor, acela al revoltei față de lucrarea trupească prost săvârșită în ceea ce mă privește. Am iubit și iubesc femeia, dar tot singurătatea e vinovată de faptul că de-a lungul anilor am hotărât să fac pe avocatul diavolului. L-am iubit și îl iubesc pe Dumnezeu, dar iarăși- liniștea sa în ceea ce mă privește, m-a adus în ipostaza de avocat al supremului demon. Toate acele nopți în care eram doar eu cu mine și durerile mele, alături de cărți și gânduri, de căutări și inifinitul ,,de ce?!" și ,,oare când și cum pot scăpa?". De-aici a venit poezia și scrisul. Așa plâng eu. Așa-mi descarc suferința. Așa, așa, așa simt mulții suferinzi ai lumii acesteia. Însă puțini au fost dăruiți de Dumnezeu cu harul de a plânge așa... Sunt unii care-mi disecă scrierile și reușesc, mai mult sau mai puțin, să mă descifreze, să mă înțeleagă ca om. Eu cred că trebuie să cunoști mai întâi omul pentru a-i înțelege scrierile. Eu cred că a-i cunoaște scrierile reprezintă echivalentul unei adânci și edificatoare coborâri în lăuntrul suferindului. Sunt convins de toate astea! De ce Emil Cioran? Pentru că încă de la 17 ani el a fost singurul care m-a înțeles în toate lecturile nopților albe pe care le-am petrecut împreună. Nu e frondă. Scriu așa cum cred, sunt convins că oamenii simt și trăiesc în suferințe grave dar nu au deloc curajul de a le spune sau scrie așa! Din lașitate, din teamă de Dumnezeu, din cauza prejudecăților. Oricare ar fi motivele acestora pentru mine rămân niște neputincioși și ipocriți. Toți trăiesc sub masca optimismului de fațadă, se mint și n-au curajul revoltei chiar și împotriva cerului. Ăștia sunt așa-zișii optimiști, optimiștii de serviciu ai unei lumi aflată într-o crasă suferință. Aceștia toți sunt cei ce se complac fără ca niciodată să-și dea frâu liber urletelor de revoltă care să desființeze cerul și pământul, chiar universul întreg. Ei, uite că eu nu mai pot și urlu ca un apucat. Un apucat de durere, de singurătate și de poezie. Nu sunt un pesimist, dar niciun optimist fără cauză nu pot fi!

Trimiteți un comentariu

0 Comentarii