CARTE FRUMOASĂ, CINSTE CELUI CE TE-A SCRIS!

- Hugo MĂRĂCINEANU -


Iată că după volumul de poezii Necropsie lirică, poetul a recidivat, și apare la editura Proilavia a Bibliotecii Județene Panait Istrati din Brăila cu volumul Nuclee aforistice pe care a lansat-o la Sala Avantgarde a Teatrului brăilean Maria Filotti, în prezența unui public numeros dornic de a se reîntâlni cu ciudățeniile lirico-aforistice ale celui ce semnează cu Virgil Andronescu. Chiar dacă artistului nu i se cere să dea soluții problemelor bolilor umane, dar parcă nici așa n-ar merge, pentru că zice poetul în motto-ul cărții: Lectura zilnică: Biblia și Cioran. Mă împart ăntre nimic și ceva, șocat îți pui întrebarea - cine este nimic și cine este ceva? – pentru că oricum le-ai suci totul se prăvălește în abisul disperării ori al neputinței, ori al neantizării fără scop și formă, pentru că dacă Cioran este nimic iar Biblia doar ceva atunci este vai și amar de capul nostru, iar dacă Cioran este ceva și Biblia nimic atunci este vai și amar de capul lui Virgil Andronescu! Această opoziție între ceva-ul pe care îl sesizează și neputința accederii  ce traversează ca un fior de gheață Nucleele aforistice, multe dintre ele fiind doar germeni din care să se nască și să evolueze spre adâncă împlinire aforismul. Pentru că zice poetul: Gândirea ne poate apropia cel mai mult de Dumnezeu. Oare?! Îl contrazice pe Iisus care ne învață: Iubește-l pe aproapele tău, Dumnezeu îndeamnă la iubire, la cunoașterea prin iubire, numai prin iubire ne apropiem de Dumnezeu, căci prin gândire s-a văzut că se împarte între nimic și ceva. Și se adâncește poetul întru ale pierzaniei: Poezia și muzica, sublimul Pradis al sinucigașilor în serie și dacă e vorba de cel ce arde în opera sa și prin opera sa atunci treacă-meargă, dar dacă e numai boemul ce-și bate joc de harul său, atunci e un consum zadarnic și o întoarcere a sinucigașilor în haosul din care s-au ridicat. Și firul de gheață zidește flori de cuțite și-n problema iubirii: Femeie, Dumnezeu mi te-a înfipt în inimă, acum mi te răsucește mortal și apasă pedala gravă a înțelegerii interzise: Îmbrățișarea dintre un bărbat și o femeie care se iubesc, ar trebui să fie de fiecare dată un ritual. Numai că, uneori, femeia o transformă într-o mascaradă. Dar nu se poate și invers- ia întreabă-ți Pegasul? Dar pe poet trebuie să-l credem pe cuvintele sale! M-am adâncit ca să-l descifrez, să-l asimilez, să-l retrăiesc și îngrozit de cele trăite l-am aruncat în dinții nepieritori ai slovelor, în buclele lor rotunde unde să-și germineze metaforele abrupte, l-am sprijinit în cârja tâlcurilor și l-am aruncat în intersecțiile pline de spaime și neant a celei mai profunde descoperiri de căpătâi a omului- scrisul – meșteșug, taină grafică, semantică, abstract și abstractizant. Dacii nu scriau cuvântul pentru a nu-l ucide, doar marii înțelepți Deceneus ( dece=zece, neus=sfinți ) îl puteau scrie păstrându-i nemurirea, și iată că poetul își arogă dreptul de a nota cuvântul sperând să rămână viu, măcar în sufletul celor ce pătimesc, întru ale sale, ori măcar bănuiesc chinul uriaș al creatorului, al celui ce zidește din nimic și-i insuflă cuvântului nemurirea în care credeau stră-strămoșii. Cuvântul era de la Dumnezeu și Dumnezeu era cuvântul- cuvântul este viu și zidește, asta-i tot și nimic nu trebuie demonstrat, de aici pornesc: arderea, iubirea, foamea de artă, viața creatorilor- a ziditorilor de frumos, de taină și de lume! Poetul și-a luat lumea în cap și a văzut că nu i se potrivește, că îi e prea largă, prea brutală și atunci se agață încrâncenat de cârceii întortocheați ai limbii și pune în oglindă posibilul cu irealul, credința cu erezia oarbă pentru ca în final să ne facă să credem că se neagă și pe sine: Viața mea rămâne același poem nescris, inventând în fiecare zi o crimă ori un suicid. Că dintre slove țipă foamea de certitudini ori dragostea neîmpărtășită, asta nu îl împiedică să exclame: Toți ne dorim nemurirea, numai că aceasta nu ne ia pe toți în serios, găsind alinare și un drum, far spre călăuzire și putere în îndrăzneală și ispită: Nu mă scoate, Doamne, din ispită. Părăsește-mă în coasa ei!, ca să-și revină și pentru toate ale sale se adresează din nou demiurgului: Iartă-mă, Doamne, pentru iubirea de imperfecțiune că fără de aceasta nu pot trăi! Da, perfecțiunea, simetria, formele perfecte în concepția poetului duc la pieire, la aplatizare, la anost și fără nerv pentru el: M-agăț de viață prin tot ceea ce scriu: scrisul este viață trăită-ntr-un sicriu; el face pactul cu Litera și Cuvântul, cu semnul abstract și cu ziditorul de viu. Știe că nu poate concura în faimă și bani cu greii zilelor noastre, dar când ți se usucă cerneala în călimară de dogoarea cuvintelor pentru că nu ai unde și cu ce publica, cum să nu ți se facă dor de Cioran și cum să nu ridici barda răzvrătirii până la cer?! Și conchide poetul cu amărăciune: Cel mai important autograf dat de mine vreodată, va fi acela de pe cruce pentru rămânerea în posteritate, întorcându-se cu speranță la simbolul creștin. Da, merci pentru așa reținere- mai bine un răzvrătit viu decât un erou mort, dar el își pune iar lira pe năsălie să-i facă o necropsie măcar așa ca să nu dea de lucru criticilor binevoitori- corbi croncănitori pe buza călimării sale. În mod cert nu-i lamentație: Mă tropăie între copite soarta, m-aruncă din șa fără temei, nu vreau să trăiesc precum un mort, ci este ceva mult mai mult și mai profund- e un ghiont în coasta soartei, e un dor de dragul de a fi chiar și aruncat din șa. Așa îl întrezăresc pe vulcanul ce erupe și se zguduie de parcă ar mai avea ce zgudui din firava-i constituție! Cugetări abisale, contradictorii, constatări paradoxale ce ne atrag atenția că murim în pace, în plin război lăuntric, ironie?! Cinism?! Constatări tragice relevante pentru cititorul ce se suspectează de efemeritate și viață trăită în sicriu. Un drum al autoflagelării: Nu mă scoate Doamne din ispită, părăsește-mă în coasa ei, o rază de speranță? Esența ființei mele: instinctul de conservare prin care am reușit supraviețuirea, ori o crudă constatare  a ce i-a dat nașterea? Pentru poet, filosofia nu este cuvânt de învățătură, pentru el este învățare de minte și de aceea se destăinuie doar umbrei sale alături care se simte cel mai și în siguranță; la fel ca filosoful își bate cuie în tălpi și apoi se miră că îl doare, ori și mai și se chinuie să scoată pietroaiele din baltă aruncate, știm noi de cine. Nu înțeleg cum de specia umană pune prea mare preț pe procreere și vorba latinului  ( urmaș al tracilor ) Dura lex, sed lex! Da, dar nu pentru toți. Și doar el artistul și-o impune pentru că patima nu-i foc de paie pe care să-l stingi cu apă chioară, pentru că ea oricum îl consumă pe cel aprins chiar dacă pământul este pentru toți, poetul e nedumerit pe câți îi va mai răbda acest pământ. Prin mine însumi nu pot fi o reușită totală omițându-l pe Dumnezeu din ecuație, deci, în legea lui, în ecuația lui trebuie să ia mereu în calcul puterea divină imparțială, salvatoare în ultimă instanță și exclamă nu fără emfază: Numai atunci când îmi void a duhul, se va vedea ce suflet mare am avut. El nu poate fi actorul, acel hoț ce trăiește viața personajelor, pe el îl tentează să fie un personaj- dar el nu se poate trăi decât pe sineși de aceia se îndeamnă: Ridică-te, ia-ți iubirea și rătăcește! ( ah, ce aș fi vrut să fie rătăcește-te! ). Pentru poet, Fericirea celor ce trăiesc într-un turn de fildeș se clădește pe cimitirul măreției. Aforismul este un foraj spre abisuri, abisurile din care doar bănuim ori intuim ce va țâșni și de aceea despre ele nu putem vorbi decât aluziv, codificat, alambicat ori eseistic cu trimiteri profunde, accesate de cei ce știu istorie, literatură, artă, de cei cu o cultură, căci altfel e ca și cum am crede că munca l-a făcut pe om și nu truda și șlefuirea lui interioară și zice Virgil: Șoimii care nu îți vor scoate ochii, te vor ajuta să vânezi! Virgil Andronescu ( pe numele oficial Nicolae Virgil Andronache ), dorește să ne convingă să nu luăm viața prea în serios pentru că în cele din urmă toți suntem datori cu o viață- căci trăind clipa vom câștiga prezentul. Incultură: Ura culturii și cultul urii la români, pentru că La Judecata de Apoi nu vei răspunde niciunei mîini… Poetul își face harakiri ( seppuku ), cu pana unei păsări măiastre constatând că: Unii oameni își construiesc propriile cuști, în timp ce alții nu vor să evadeze din închisorile altora! O cărticică - format A6, cât o mână de carne - ce abia îți umple palmele, dar mai bine ne-ar umple sufletul cuprinzându-ne în mrejele ei- și nu doar gândurile, ci si visurile, și cărările pe care curgem diurn, necunoscuți printre ceilalți cu sau fără ei. O mână de pagini scrise sub imperiul unei necesare voințe de împărtășire, de ușurare cuprinsă și de bucuria și de spaima de a gândi abisurile, ori poate de a le simți, ori poate de a șoca firea omului, viața lui de doi bani; o cărticică izvorâtă dintr-o prisosire de dragoste pentru înțelepciune și nu numai. Cei ce vor citi cartea- dincolo de cuvânt și dincolo de deziluzia celui uitat, marginalizat, învins de propriile-i iluzii și de propriul trup, îi vor simți valoarea și astfel își vor pune un plasture cu venin pe rănile obrintite. Autorul... Creatorul... Cât îl va costa pe poet muntele de zvârcoliri cu tentă blasfemiatoare asta doar Bunul Dumnezeu va socoti și poate că îi va da câștig în balanța Adevărului ( de care obstinant se îndoiește ), că de adevărurile noastre parcă ne-am sastisit cu totul? Sper ca pentru el, poetul Virgil Andronescu, balanța să încline spre NEMURIRE!

Profesor Hugo Mărăcineanu,
artist plastic

Trimiteți un comentariu

0 Comentarii